1. Biserica Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul din Arbore

fullscreen

Descriere

Voi căuta să surprind elementele-cheie ale ansamblului bisericesc din Arbore, tratând succint totalitatea aspectelor care înscriu Biserica Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul între cele mai remarcabile edificii de patrimoniu din Nordul Moldovei. Traversarea istoricului satului, a familiei, urmată apoi de o analiză a arhitecturii și a picturii murale, atât exterioare, cât și interioare, vor deveni argumente suficiente în demersul reiterării importanței acestui monument, atestând încadrarea sa într-o morfologie postbizantină cu influențe goticizante.

Istoria familiei Arbore își poate începe desfășurarea foarte devreme în analele Moldovei, odată cu viața Logofătului Petru, tatăl lui Luca Arbore cel bătrân, unul din presupușii descălecători ai Moldovei. Tatăl ctitorului, Cârstea – pârcălab de Neamț, despre care vom vorbi în continuare, a sfârșit probabil în anul 1479, aceasta fiind ultima dată când mai este menționat în documentele lui Ștefan cel Mare. Luca Arbore este amintit pentru prima oară în 14 septembrie 1486, iar sub funcția de hatman al Sucevei se înscrie abia în 1499, odată cu tratatul de pace stabilit între Ștefan cel Mare și regele polonez de la acea dată, Ioan Albert. Atribuțiile sale boierești s-au întins de-a lungul a trei domnii – Ștefan cel Mare, Bogdan cel Orb și Ștefăniță, din ordinul căruia a și fost decapitat¹. Rolul de înalt sfetnic domnesc i-a adus în 1517 custodia mult prea tânărului domn Ștefăniță, în acel moment în vârstă de numai 11 ani. Odată cu vârsta majoratului însă, acesta desfășoară un demers de condamnare a tuturor boierilor ce i-ar fi putut amenința domnia, și astfel cade în 1523 și capul hatmanului Luca Arbore „sub acuzația de hiclenie”², pierind acum bună parte din înalții dregători „fără judecată și dovadă”³. La câteva luni de la execuția hatmanului sunt decapitați și doi dintre fiii săi, Toader și Nichita, cel de-al treilea, Gliga, refugiindu-se în Lituania douăzeci de ani mai târziu. Familia însă a fost mult mai numeroasă: Luca Arbore ar fi mai avut și un al patrulea fiu, dispărut de mic, supraviețuindu-i însă șase surori. Din cauza decesului descendenților pe linie masculină, genealogia s-a perpetuat doar prin urmașele Arbore.⁴.

Cât despre biografia satului ce poartă același nume, istoria sa începe odată cu achiziția făcută de pârcălabul Sucevei la data de 7 martie 1502 cu trei sute cincizeci de lei tătărești, teritoriul fiind fostă parte a satului Solca. Actul de împroprietărire, redactat sub bunăvoința lui Ștefan cel Mare, a fost mai târziu recunoscut și de Bogdan al III-lea și de Ștefăniță Vodă, rămânând apoi vreme îndelungată în posesia familiei Arbore.⁵ Construcția bisericii avea să se producă în anul următor, desfășurându-se de-a lungul câtorva luni, precum aflăm din pisanie: „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, în zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului domn, Io Ștefan Voevod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, pan Luca Arbore, pârcălabul Sucevei, fiul bătrânului Arbore, pârcălabul Neamțului, a binevoit cu bună voință și curată și luminată inimă și cu ajutorul lui Dumnezeu și cu ajutorul domnului său, a început a zidi casa aceasta, întru numele Tăierii cinstitului și slăvitului prooroc înainte mergător, Ioan Botezătorul; și s-a început în anul 7011(=1503) luna aprilie 2, s-a sfârșit în același an, luna august 29.”⁶ Intervalul atât de scurt nu trebuie să ne mire, explicația stând în graba firească a hatmanului de a-și ridica o reședință boierească și o biserică-paraclis, pentru a asigura un spațiu funerar familiei, conform unui obicei foarte firesc al epocii. Din nefericire, curtea nu s-a păstrat, căzând pradă unui incendiu; modelul probabil va fi fost acela obișnuit pentru astfel de edificii, locuința fiind înconjurată de ziduri de apărare, prevăzute poate cu turnuri, întrucât astfel de reședințe se erijau și în așezări cu rol militar. Lipsa dovezilor arheologice face însă imposibilă reproducerea planului, și încercările de a o face în lipsa vestigiilor rămân simple speculații⁷.

Gheorghe Balș încadrează Arbore în aceeași tipologie arhitecturală alături de Reuseni și Dobrovăț, acestea fiind cele din urmă ctitorii ale domniei lui Ștefan cel Mare (construite între 1502-1504), având deopotrivă în comun și structura arhitecturală, fiind biserici fără turlă ori abside laterale.⁸ Planul este dreptunghiular, alcătuind un hibrid de plan triconc, cu o calotă înlocuind în naos spațiul turlei, și două nișe în grosimea zidului substituind absidele laterale. Dimensiunile modeste ale bisericii, anume 23,5 m lungime, 8,5 m înălțime și 5,5 m lățime, cu ziduri groase de 1,55 m amintesc de bisericile-hală din gotic. Interiorul bisericii este dispus în trei secțiuni de dimensiuni asemănătoare, toate în parametrii absidei altarului, iar pseudo-absidele sunt încadrate de pilaștri fasciculați; naosul este boltit conform tehnicii moldovenești, în formă sferică, sprijinită de arcuri oblice din piatră de talie. Deși aceste aspecte reiterează într-o măsură goticul, atmosfera bizantin-ortodoxă a spațiului nu este defel știrbită. Un aspect particular al planului bisericii este însă tratarea insolită a fațadei vestice. Modificarea constă în prelungirea zidurilor longitudinale spre apus, într-un soi de contraforți, și legarea acestora de partea superioară printr-un arc înalt. Spațiul obținut prin acest artificiu servea probabil inițial clopotelor bisericii, ca apoi să folosească adăpostirii pomenilor, o structură aproape identică întâlnindu-se la biserica din Reuseni. Intrarea se face prin fațada sudică a pronaosului, printr-un mic portal de piatră cu deschidere în arc frânt și cu profile gotice în retrageri succesive. Altarul este luminat de o singură mică fereastră la răsărit, iar interiorul pronaosului este luminat de două ferestre mărunte, cu câte trei geamuri mici zăbrelite în fier⁹, poziționate asemenea celor din naos, ambele fiind conturate prin chenare dreptunghiulare cu baghete încrucișate din piatră; un element foarte controversat al bisericii Arbore este însă arcosoliul din pronaos ce adăpostește mormântul ctitorului, și mai cu seamă tabloul funerar zugrăvit în interiorul său, asupra căruia vom stărui ulterior. Din lipsa turlei, interiorul naosului este foarte întunecat, ferestrele de pe fațadele sudică, respectiv nordică fiind de dimensiuni foarte reduse; în plus, raportul dintre înălțimea și lățimea bisericii face să se creeze iluzia supleței, senzație susținută și în exterior de forma acoperișului.¹⁰ Morfologia acestei biserici se înscrie în cadrul general al arhitecturii ultimei perioade din creația arhitecturală a epocii lui Ștefan cel Mare.¹¹

Trebuie să insistăm însă în acest punct asupra acoperișului, întrucât el se constituie drept un membru exotic din mai multe privințe. Acesta nu este nicidecum cel original, ci se datorează unui arhitect vienez, Carl A. Romstorfer. Interesul acestuia pentru arhitectura bucovineană și restaurarea acesteia a apărut pe un fundal foarte profund, asupra desfășurării căruia merită să ne oprim. Odată cu intrarea în 1775 a Bucovinei sub stăpânire austriacă, se produc numeroase mutații ale vieții ecumenice a acestei provincii moldovenești, printre cele mai notabile fiind desființarea majorității mănăstirilor ortodoxe și constituirea Fondului Religionar ortodox, care se ocupa de administrarea bunurilor ansamblurilor monahale spre a fi folosite în beneficiul parohiilor. Aceste schimbări politice și disonanțele produse în spiritualitatea autohtonă au avut însă și o consecință pozitivă. Transformările numite au făcut ca percepția asupra edificiilor să se transfere dinspre zona de cult, spre o altă calitate a lor – aceea de monument istoric. Romstorfer făcea parte din școala austriacă a restaurării arhitecturale, restaurarea picturilor murale intra în autoritatea lui Johann Viertelberger, iar istoria artei prin reputații cercetători Joseph Strzygowski și Wladyslaw Podlacha, toți fiind animați de spiritul iluminismului și de interesul pentru trecutul istoric.¹² Lui Romstorfer îi datorăm și primele schițe ale planului, elevației, ori secțiunilor transversale asupra bisericilor și mănăstirilor bucovinene. Întorcându-ne asupra cazului particular, el este arhitectul căruia Arbore îi datorează acoperișul de lemn, înalt, oblu, cu poală amplă, de vagă amintire gotică. Este un fapt important acela că biserica a stat câteva zeci de ani fără acoperiș, acest lucru contribuind la deteriorarea zidăriei, dar mai ales a picturii murale. Acoperișul conceput de Romstorfer venea așadar în întâmpinarea marii nevoi de conservare a integrității bisericii, fiind și o adaptare la clima ploioasă a zonei.¹³ Adaptarea s-a produs însă prea târziu, pictura de pe latura de nord fiind iremediabil pierdută din cauza intemperiilor. Referitor la forma originală a acoperișului se pot lesne face speculații plecând de la imaginea chivotului bisericii, ținut de Luca Arbore în tabloul votiv, chivot ce-i este oferit Mântuitorului flancat de Ioan Botezătorul și Maica Domnului.¹⁴

În ceea ce privește materialele angajate în construcția bisericii, indiciile cele mai importante pot fi desprinse din zonele unde pictura nu se mai păstrează. Cărămizile întrebuințate au o dimensiune mult mai mare decât cele uzual folosite în șantierele bizantino-balcanice, fiind legate prin rosturi subțiri de mortar, asemeni tehnicii arhitecturii gotice, iar pandantivii sunt clădiți din cărămizi orientate orizontal, pe model bizantin. Se poate spune că este vorba de o lucrătură bizantină bazată pe materiale gotice. S-ar părea că la origini totalitatea suprafeței pereților interiori a fost finisată cu o tencuială subțire, peste care s-a adăugat decorul unor pseudocărămizi pictate, un obicei foarte recurent în arhitectura din timpul lui Ștefan cel Mare. Maniera cvasiasemănătoare a condus la concluzionarea faptului că Arbore, alături de Reuseni și Dobrovăț sunt produse ale acelorași meșteri zidari, care au lucrat în perioada 1502-1504.¹⁵

La capitolul picturii bisericii Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, polemicile sunt foarte ample, fiind disputată în principal datarea tabloului funerar din pronaos, în relație cu care se caută stabilirea momentului celorlalte picturi murale, atât interioare, cât și exterioare. Datorită restaurărilor intensive din ultimele decenii, coordonate de Oliviu Boldura, a fost a scos la iveală vastul complex iconografic, considerat până la începerea șantierului de restaurare pierdut în cea mai mare parte. Presupusele pierderi erau invocate mai ales în ceea ce privește interiorul bisericii, unde pictura era majoritar înnegrită de fum sau praf. S-a dorit curățarea și conservarea picturii rămase, s-a cercetat tabloul votiv, mai ales cel funerar, și s-a căutat totodată să fie recuperată pictura originală în urma repictărilor din secolul XIX. Problematice în ceea ce privește lacunele picturale au fost bolta pronaosului, a pandantivilor de vest ai naosului și a registrelor inferioare, pierderi cauzate de condițiile de temperatură precare și a vandalizărilor. Pierderi însemnate mai sunt înregistrate și pe peretele absidei altarului, unde se mai pot distinge doar contururile siluetelor procesiunii de sfinți și fondul albastru; totodată, există lacune ample pe fațada sudică, încă de la nivelul stratului suport, care a suportat în timp diverse operațiuni de tencuire și consolidare, executate empiric și provocând pierderi ale frescei. Chiar și așa, a devenit posibilă cercetarea amănunțită a picturilor murale de la Arbore, făcându-se loc interpretărilor și încadrărilor adecvate în aria largă a artei moldave post-bizantine. Cercetările restauratorilor au adus dovezi științifice privitoare la tehnica și programul unitar al complexului iconografic, acesta fiind alcătuit într-o perioadă târzie a artei bizantine, ce împrumută cu suplețe și elemente de morfologie ale goticului internațional. Programul desfășurării iconografice este foarte bogat și plin de particularități. Astfel, pe lângă temele canonice, există o serie de cicluri iconografice suplimentare: ciclul minunilor, episoade hagiografice din Viața Sfântului Ioan Botezătorul, precum și a celor patru sfinți înfățișați pe fațada de Vest, ori teme reputate precum Pantocratorul din naos într-o reprezentare cu totul particulară, Imnul acatist de pe fațada de miazăzi, ori aspecte cu totul insolite precum imagini închinate lui Constantin cel Mare. Comunicarea cu totul curioasă dintre pictura interioară și cea exterioară, conținutul elaborat și stilul cvasiexpresiv scot în evidență mesajul reprezentărilor cu o mare coerență.¹⁶

Poate că cea mai la îndemână teorie privitoare la datarea picturii este aceea a lui Vasile Drăguț care consideră fără de tăgadă că meșterul zugrav care a lucrat la Arbore în 1541 este Dragoș Coman, presupunere ce are la bază o inscripție ce ne spune :“Turcii cei răi au distrus, Dragosin Zugrav, fiul lui pan Coman din Iași, a pictat. Ana, fiica lui Arbore cel Bătrân ne-a plătit 20 de zloți anul 7049(1541)”. Drăguț îi atribuie acestui presupus zugrav întregul merit pentru ansamblul pictural, el devenind astfel și autorul programului iconografic.¹⁷ Virgil Vătășianu face parte din paleta foarte largă de cercetători ale căror poziții legate de pictura interiorului au fost devansate de ultimele descoperiri ale restauratorilor. Astfel, atât el cât și Vasile Drăguț considerau pierdută zugrăveala de la interiorului bisericii Arbore, distrugere totală cauzată de lipsa acoperișului ori condițiilor foarte precare de conservare ale acestuia. Vătășianu concluzionează așadar cu nu prea mare greutate că tentativele de datare ori încadrare stilistică sunt redundante, ele fiind condamnate a rămâne la nivelul unor simple speculații.¹⁸ Date fiind dificultățile invocate, nu se putea concluziona dacă Dragoș Coman fusese într-adevăr zugravul întregului ansamblu ori doar un simplu restaurator.

Trebuie ținut însă cont de ipoteza mâinii unui iconograf cultivat, apt să conceapă un repertoriu imagistic atât de elaborat, și în fond, personalizat.¹⁹ Mai mult, împotriva ipotezei alcătuirii picturii murale în 1541 stau și analizele restauratorilor, care atestă urmele clare ale unor vandalizări. Un episod concludent, și suficient pentru explicarea acestor distrugeri ar fi invazia turcească din 1538, cu detur la Suceava, când aceasta a fost cucerită de sultanul Soliman Magnificul. Dacă distrugerile datează de la această dată, concluzia este limpede: pictura exista dinainte de 1538. Astfel, întocmirea acesteia ar fi putut să aibă loc între 1532 și 1537, perioadă în care au fost realizate și restul ansamblurilor de fresce din vremea lui Petru Rareș, anume Hârlău, Probota, Humor, Moldovița.²⁰

Analizând însă portretul funerar din arcosoliu, într-o paralelă permanentă cu tabloul votiv din naos, și totodată ținând cont de alte cazuri în care există un spațiu funerar, suntem obligați să acceptăm teoria că arcosoliul a fost construit în același an cu biserica, și indiciile spun că și pictura ce i se asociază a fost așternută la aceeași dată. Inscripția „Acest chivot a l-a făcut Pan Luca Arbore, pârcălabul Sucevei, fiul lui Arbure cel Bătrân, pârcălabul Neamțului, în anul 7001(1503), aprilie 29”²¹ atestă că baldachinul de piatră cu rol funerar a fost construit la doar câteva luni de la începerea zidirii întregii biserici. Prin extensie spre un alt caz – Dolheștii Mari, unde pictura a rămas redusă la aceea din spațiul funerar – s-ar putea presupune că în arcosoliu s-a căutat o comprimare a întregului program iconografic ce avea să fie zugrăvit în viitor.²² Ipoteza pare însă hazardată dacă ne aplecăm asupra tradiției bizantine, recurentă și în spațiile sud-slave, care presupunea zugrăvirea integrală a interiorului unei biserici cu un program iconografic atent alcătuit prealabil, reducerea frescelor doar la spațiul unei mici nișe din pronaos ne apare drept o inconsistență ce n-ar fi putut rămâne nesancționată în epocă de către recomandările ecleziastice.²³

Odată cu acest argument înscriem în linia ipotezelor și ideea că ansamblul pictural a fost alcătuit chiar mult mai prematur, poate înaintea decesului ctitorului Luca Arbore, în 1523.

Numeroasele particularități ale picturii de la Arbore s-ar putea explica mai departe prin atribuirea concepției iconografice episcopului Macarie, întrucât s-a vorbit despre lectura specială a ciclului Vieții Sf. Ioan Botezătorul, legenda Sf. Constantin și aceea a Imnului acatist, lectură ce indică accesul la surse livrești, neîndemână simplilor zugravi, și atenția specifică asupra picturilor ce subliniază ideea jertfei. Așadar, alcătuirea savantă este probabil fructul unui învățat cu o mare cultură, provenind probabil din mediul isihast – și astfel, cel mai plauzibil personaj devine episcopul Macarie.²⁴

Am căutat de-a lungul incursiunii noastre prin caracteristicile și particularitățile ctitoriei lui Luca Arbore, din satul ce-a căpătat același nume, să scoatem în evidență totalitatea aspectelor ce fac din Biserica Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul un monument special, ce și-a dobândit prin toate formele sale meritul cuvenit. Restaurările și demersurile avide de conservare, alături de cercetările dense și neobosite vin să confirme calitățile neîndoielnice ale bisericii-paraclis. Încercările acestei mici cercetări au fost prilej de însumare a unor aspecte ce țin de general, și nu a avut pretenții de sistematizare ori criticare a pozițiilor deja împământenite în literatura de specialitate.

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

---

1. Dimitrie Dan, “Ctitoria hatmanului Luca Arbore”, în B.C.M.I., anul XIX, Fasc. 42, 1926, p.37 ↩︎

2. Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, secolele XIV-XVII, Editura Enciclopedică Română, București, 1971,p.261 ↩︎

3. Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed.Minerva, 1981, p.88, apud. Corina Popa, Istorie și artă, în Arbore: istorie, artă restaurare, Corina Popa, Oliviu Boldura, Maria-Magdalena Drobotă, Anca Dină, Editura Art Conservation Support, București, 2016 ↩︎

4. Dimitrie Dan, op.cit., loc. cit. ↩︎

5. Idem, pp.38-39 ↩︎

6. Vasile Drăguț, Dragoș Coman, maestrul frescelor de la Arbore, Ed.Meridiane, București, 1969, pp. 14-15 ↩︎

7. Corina Popa, op. cit., pp.20-21 ↩︎

8. Gheorghe Balș, “Bisericile lui Ștefan cel Mare”, BCMI, XVIII, 1925-1926, p. 111 ↩︎

9. Dimitrie Dan, op.cit., p.40 ↩︎

10. Corina Popa, op.cit. pp.28-29 ↩︎

11. Vasile Drăguț, op.cit. pp.15-16 ↩︎

12. Tereza Sinigalia, Vechi autori și bisericile Bucovinei – Încercare de recuperare a unui monument, pp.31-32 ↩︎

13. Corina Popa, op.cit., p.28 ↩︎

14. Dimitrie Dan consideră, de pildă, că acoperișul era la început acoperit cu țiglă roșie, fiind de asemenea țuguiat în zona altarului și definitivându-se printr-o cruce de fier. (cf. op.cit., p.40). Gheorghe Balș, pe de altă parte, insistă asupra reprezentării chivotului, considerând însă că imaginația zugravului nu constituie dovadă suficientă asupra aspectului real al acoperișului la momentul construirii, astfel fiind neverosimil că acoperișul ar fi fost poleit cu aur. Relevantă este însă atenția acordată formei acoperișului. (cf. op.cit., p.116) ↩︎

15. Corina Popa, op.cit., p.32 ↩︎

16. Corina Popa, op.cit., pp.42-43 ↩︎

17. Vasile Drăguț, op.cit., pp.16-17 ↩︎

18. Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în Țările Române, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1959, pp.830-832 ↩︎

19. Nu vom avea prilejul să stăruim asupra insistențelor pe cicluri iconografice funerare pe care o putem observa la Arbore; după toate aparențele, s-ar părea că programul a fost alcătuit ținând cont de destinul tragic al familiei ctitorului. ↩︎

20. Corina Popa, op.cit., pp.142-144 ↩︎

21. Tereza Sinigalia, “Programul iconografic al spațiului funerar din biserica Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul din satul Arbore”, în RMI, nr. LXXII, 1 (2001-2003), p.27, apud. Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958, p. 184. ↩︎

22. Sunt invocate aici pozițiile cercetătorilor Sorin Ulea și I.D. Ștefănescu. ↩︎

23. Tereza Sinigalia, Programul iconografic etc, p.27 ↩︎

24. cf. poziției Constanței Costea enunțată și aprobată de Corina Popa în op.cit., pp.146-147 ↩︎