2. Sfântul Ladislau în pictura murală din Regatul Maghiar

fullscreen

fullscreen

Descriere

Ladislau I, cel de-al treilea membru sanctificat al dinastiei arpadiene, câștigă după canonizare un generos prestigiu pe întreg teritoriul Regatului Maghiar, cu precădere în secolul al XIV-lea și în prima jumătate a secolului al XV-lea, perioadă în care regalitatea a fost reprezentată de dinastia angevinilor, iar mai apoi de casa de Luxemburg. Ladislau I preia tronul Regatului în anul 1077 și domnește până în 1095, însă este canonizat abia un secol mai târziu, în 1192. Monumentele medievale existente pe teritoriile de astăzi ale Transilvaniei, Slovaciei, Croației și, în mai mică măsură, ale Ungariei, dovedesc că Ladislau, prin frescele ilustrând mai ales ciclul hagiografic al bătăliei de la Chiraleș, dobândise o semnificativă reputație, inclusiv în comunitățile rurale din zonele de graniță ale regatului.

Îmi propun să prezint în lucrarea de față câteva aspecte de ordin istoric care pot justifica multitudinea de reprezentări picturale ale Legendei Sfântului Ladislau. Totodată, voi schematiza câteva ipoteze referitoare la originile legendei și la sursele care au condus la redactarea acesteia în formula iconografică întâlnită în majoritatea picturilor murale de secol XIV-XV.

Repere istoriografice

Primul cercetător care s-a preocupat de frecventele reprezentări ale Legendei Sfântului Ladislau a fost József Huszka. Dedicându-se ansamblurilor arhitecturale din zona estică a Regatului Maghiar, acesta înaintează teza conform căreia Ladislau ar fi fost considerat „patron al Transilvaniei”¹. Aurelian Vajkai a pus însemnătatea figurii regelui Ladislau pe seama rolului său de protector al sănătății². Gerevich Tibor a considerat că imaginea lui Ladislau demonstrează că în regat a persistat pericolul cuman, chiar și în secolul al XV-lea³. Deși aduce câteva critici perspectivelor anterioare, Vasile Drăguț se apropie de acestea prin interpretarea sa, propunând ipoteza „eroului de frontieră”. Drept argumente a avut strategia de amplasare a omagiilor picturale aduse sfântului, imaginile concentrându-se în zonele de graniță ale Transilvaniei și Slovaciei, însă și frica de un nou pericol tătar, resimțită puternic după evenimentul invaziei din anul 1241⁴. Ernö Marosi⁵, precum și László Gyula⁶ repertoriază reprezentările sfântului Ladislau și resping teza lui Vasile Drăguț, lipsa unor reprezentări ale lui Ladislau în zona centrală a Regatului Maghiar fiind justificată de pierderea masivă a monumentelor medievale din timpul ocupației otomane. Cercetările mai recente, precum studiul lui Ivan Gerát⁷, evidențiază încercările lui Carol Robert de a ajunge la tronul Regatului Maghiar prin propagarea imaginii hagiografice a cărei figură centrală este Ladislau, fără a neglija implicația nobilimii și a clerului. Utilizând exemple din Croația continentală și mergând pe o linie de interpretare sugerată și de contribuțiile Tereziei Kerny⁸, Maja Cepetić argumentează că regii sfinți au fost un instrument de propagandă și după momentul încoronării lui Carol Robert din 1308, inclusiv în vremea lui Sigismund de Luxemburg⁹.

O cercetare amănunțită asupra fenomenului cultului regilor sfinți și asupra contextului istoric în care acesta ia naștere o face Gábor Klaniczay¹⁰, pe aceeași linie de interpretare propusă de László Gyula, fără a nega o mai veche ipoteză a legăturilor dintre Legenda Sfântului Ladislau și cea bizantină a lui Digenis Akritas, propusă de Vlasta Dvořáková¹¹ și dezvoltată ulterior de Vasile Drăguț¹². Însă pe lângă asemănări cu lumea orientală, studiile subliniază și o posibilă preluare în alcătuirea legendei lui Ladislau a unor elemente din hagiografia cavalerească occidentală, în special de proveniență franceză¹³.

Harta reprezentărilor

Se cunosc deocamdată 45 de reprezentări în frescă ale legendei Sfântului Ladislau¹⁴, însă nu doar tipologia hagiografică dovedește însemnătatea cultului regelui. Trebuie luate în considerare atât picturile murale în care Ladislau apare alături de ceilalți doi regi sanctificați, precum și bisericile închinate acestora, triumful cultului culminând cu existența, la Oradea, a unei catedrale ce adăpostea mormântul celui din urmă rege canonizat.

Țin să pun în lumină harta reprezentărilor picturale pentru a sublinia un moment al cercetării imaginilor ce îl au ca subiect pe regele sfânt Ladislau. Pentru a susține asemănările dintre legenda maghiară și cea bizantină a lui Digenis Akritas, Vasile Drăguț utilizează dispunerea topografică a monumentelor, susținând că, asemenea personajului Akritas, Ladislau este conceput și perceput ca apărător al frontierelor estice în fața pericolului invadatorilor păgâni¹⁵. Teza sa nu se încadrează, însă, pe deplin în contextul istoric. Contraargumentele vin din două direcții. Pe de-o parte, nu doar granița de est avea nevoie de întăriri, ținând cont că pericolul otoman venea vertiginos din sud. De altfel, pe întreg teritoriul transilvănean așezările au căpătat fortificații (fie că vorbim de orașe, cetăți sau biserici), frica de invadatori nefiind o caracteristică a celor situați pe granița de est. Pe tot parcursul secolului al XIV-lea, regatul maghiar resimte presiunea otomană, mai ales că ultimele decenii aduc căderea sub turci a Țaratului Bulgar și a vecinilor sârbi. Pe de altă parte, nu este deloc exclus ca în zona centrală a regatului să fi existat numeroase reprezentări ale legendei și dovezi ale cultului regilor sfinți. Așadar, dispunerea geografică rămâne doar un instrument pentru repertorierea monumentelor păstrate.

Lectură iconografică

Frescele ilustrând ceea ce numim „Legenda Sfântului Ladislau” cuprind, de fapt, doar un episod din ceea ce sursele textuale și ilustrațiile de manuscris conturează sub acest titlu. Mai precis, acestea narează vizual momentul Bătăliei de la Chiraleș, fără a include scene-cheie atent consemnate din viața sfântului, precum încoronarea regelui Ladislau sau moartea acestuia. Deosebim între reprezentări mai ample ale ciclului Bătăliei de la Chiraleș, care cuprind în general șase scene și variante mai restrânse, compuse doar din trei scene. În versiunea sa mai amplă, Bătălia cuprinde următoarele momente: Binecuvântarea lui Ladislau de către episcopul de Oradea, Bătălia propriu-zisă cu invadatorii cumani, Urmărirea cumanului care a răpit o fată maghiară, Lupta corp la corp dintre cuman și Ladislau, Decapitarea cumanului de către fată, cu ajutorul lui Ladislau și Odihna lui Ladislau. Aceste scene sunt precedate în câteva cazuri de un alt episod, a cărui identificare a devenit subiect de interes în istoriografie. Ciclurile hagiografice de la Ghelința, Pădureni, Mărtiniș și Crăciunel debutează cu imaginea a două personaje, unul dintre ele fiind sfântul Ladislau, celălalt - ținând cont de aspectul și vestimentația sa - un soldat îngenunchiat în fața regelui¹⁶. În cea mai recentă variantă de interpretare, personajul necunoscut este donatorul¹⁷. József Huszka, cel care a întocmit primele cercetări ale imaginilor din Legendă, dar și o serie de schițe ale acestora, afirmă că personajul îngenunchiat este un trimis al episcopului de Oradea, înaltul slujitor al bisericii cerându-i ajutor lui Ladislau după ce fiica sa a fost răpită de un cuman¹⁸. Dragoș Năstăsoiu se referă la această scenă prin titlul „Relatarea spionului” și nu subscrie ipotezei lui Huzska, personajul având însemnele vestimentației militare, nicidecum bisericești¹⁹.

Propagandă dinastică

Același ciclu de șase scene este reprezentat într-un manuscris iluminat de secol XIV de la curtea angevină, numit Legendarium pictum sau Anjou Legendarium. Dezvoltarea Legendei lui Ladislau în 24 de imagini, dintre care șase sunt cele ale Bătăliei de la Chiraleș²⁰, susține faptul că la curtea angevină, cultul lui Ladislau avea o importanță deloc neglijabilă. De altfel, un acord comun al cercetărilor stă în faptul că ea a fost utilizată de către Carol Robert pentru a se afirma în rândul populației drept rege creștin, dar mai ales ca urmaș al dinastiei fondatoare arpadiene, justificându-și astfel pretențiile la tron. Motivația genealogică a identificării lui Carol Robert cu cultul lui Ladislau stă în faptul că bunica pe linie maternă a pretendentului angevin la tronul maghiar era chiar fiica regelui Ștefan al V-lea²¹.

Sursele legendei și începuturile cultului regilor arpadieni

A fost deja argumentat de către Gábor Klaniczay faptul că nu a existat în perioada anterioară canonizării (și nici în jurul acestui moment) un cult pentru figura regelui Ladislau, cu toate că anumite mărturii îl apropie deja de portretul unui sfânt²². Să nu uităm că Ladislau a fost în primul rând un personaj istoric, devenit ulterior personaj legendar – cu certitudine după momentul 1192, când la propunerea lui Bela al III-lea, este sanctificat. Ceea ce transformă „istoria lui Ladislau” în „legenda lui Ladislau”, sunt câteva elemente asupra cărora istoriografia pune următoarele probleme: au fost sau nu redactate în jurul curții angevine? Sunt de proveniență orientală sau se încadrează într-o mai largă tendință occidentală dezvoltată în jurul cultului cavaleresc?

Istoria Bătăliei de la Chiraleș este consemnată în mai multe surse, precum Chronicon Hungarorum²³, descrierea evenimentului fiind una destul de austeră și concisă. Studiile mai vechi fixează un moment clar ar trecerii de la consemnarea istorică la formula legendară consacrată a secolului al XIV-lea. Cu alte cuvinte, redactarea legendei este clar pusă pe seama preluării tronului de către angevini, textul fiind o adaptare a faptelor istorice la necesitățile de afirmare a noii familii dinastice. În acest sens, Vasile Drăguț presupune existența la curtea Angevină a unui literat sicilian ce aduce la curte modelul legendei lui Digenis Akritis din Bizanț²⁴.

O bruscă delimitare a momentului redactării legendei atrage după sine câteva probleme. Trebuie să atragem atenția asupra faptului că propagarea unei legende de acest fel în mediul bisericesc implică acceptarea sa de către comunitatea nobiliară, responsabilă de ridicarea monumentelor, precum și de cler, nu doar de regalitate²⁵. Ori, legenda se instaurează ca temă iconografică în pictura murală fără a întâmpina dificultăți în ceea ce privește receptarea de către diversele categorii sociale, ceea ce mă face să consider că la momentul preluării tronului de către Carol Robert, legenda era deja configurată și cunoscută în Regat, cu toate că încă nu sunt suficiente surse scrise care să confirme o asemenea speculație.

În această privință, Ivan Gerát aduce ridică problema unei dileme de ordin teologic referitoare la portretul lui Ladislau conturat în legenda pictată: este just să ne întrebăm de ce a fost permisă și susținută de către biserică o ilustrare într-un spațiu sacru a unei scene în care protagonistul creștin este un personaj fără milă²⁶. E posibil, așadar, ca legenda să fi căpătat valențe teologice astfel încât valoarea ei moralizatoare să se schimbe. Faptul că Biserica creștină acceptă fără a se opune reprezentarea unei bătălii cu implicații mai puțin creștine demonstrează că la început de secol XIV, cultul lui Ladislau era bine conturat și, probabil, legenda se înfățișase deja în formula ei consacrată.

Nu mă voi opri asupra interferențelor dintre motivele orientale și cele occidentale din legenda ilustrată a Sfântului Ladislau, deși ele fac obiectul unor ample cercetări. Țin să menționez doar că ipotezele sunt argumentate, pe de-o parte, de relația angevinilor cu spațiul italian sicilian, puternic orientalizat, iar pe de altă parte de relația angevinilor cu mediul francez și cultul cavaleresc foarte înfloritor aici.

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

fullscreen

---

1. József Huszka, „A Szent László legenda székelyföldi falképeken”, Archeológiai Értesítő, nr. 5, 1885, pp. 212-218. Autorul face aici referire la frescele bisericilor din Mărtiniș, Pădureni și Biborțeni, următoarele sale cercetări incluzând biserica unitariană din Dârjiu („A derzsi falképek”, in Archaeologiai Ertesítö, nr. VIII, 1888, pp. 50-53), precum și biserica reformată din Mugeni („A derzsi falképek”, in Archaeologiai Ertesítö, nr. XVIII, 1898, pp. 388-393), apud Vasile Drăguț, „Legenda „eroului de frontieră” în pictura medievală din Transilvania”, Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, nr. 2, 1974, p. 21 și Dragoș Năstăsoiu, „Nouvelles représentations de la Légende de Saint Ladislas à Crăciunel et Chilieni”, Revue Roumanie d’Historie de l’Art, nr. 14, 2008, pp. 3-4. ↩︎

2. Aurelian Vajkai, „Les saints dans l’histoire de la médecine hongroise”, Nouvelle Revue de Hongrie, nr. 11, 1937, pp. 427-428, apud V. Drăguț, „Legenda…”, p. 21 și D. Năstăsoiu, „Nouvelles…”, p. 4. ↩︎

3. Gerevich Tibor, San Ladislao nella storia e nell’arte, Budapesta, 1942, apud V. Drăguț, „Legenda…”, p. 21 și D. Năstăsoiu, „Nouvelles…”, p. 4. ↩︎

4. V. Drăguț, „Legenda…”, pp. 21-38. ↩︎

5. Ernő Marosi, „Der heilige Ladislaus als ungarischer Nationalheiliger. Bemerkungen zu seiner Ikonographie im 14.-15. Jh.”, Acta Historiae Artium Hungariae, nr. 33, 1987-1988, pp. 211-256, apud D. Năstăsoiu, „Nouvelles…”, p. 4. ↩︎

6. Gyula László, A Szent László-legenda középkori falképei, Budapesta, 1993, apud D. Năstăsoiu, „Nouvelles…”, p. 4. ↩︎

7. Ivan Gerát, „Pictorial Cycles of St. Ladislas - Some Problems of Interpretation”, M. Homza (ed.), Slovakia and Croatia: Historical Parallels and Connections (until 1780), Bratislava, 2013, pp. 293-307. ↩︎

8. Terézia Kerny, „Patronage of St. Ladislas Fresco Cycles during the Sigismund Period in connection with a contract of inheritance”, L. Varga (ed.), Bonum et pulchrum. Essays in Art History in Honour of Ernő Marosi on His Seventieth Birthday, Budapest, 2010, pp. 259–272. ↩︎

9. Maja Cepetić, „The Cult of St. Ladislas in Medieval Continental Croatia – Its Political and Cultural Context”, M. Homza (ed.), Slovakia and Croatia: Historical Parallels and Connections (until 1780), Bratislava, 2013, pp. 308-315. ↩︎

10. Gábor Klaniczay, Holy Rulers and Blessed Princesses: Dynastic Cults in Medieval Central Europe, Cambridge, 2002. Paginile 173-194 se referă în mod direct la cultul regelui Ladislau și la contextul canonizării sale, strâns legat de mediul bizantin. ↩︎

11. Vlasta Dvořáková, „La legende de saint Ladislas decouverte dans l’eglise de Velka Lomnica. Iconographie, style et circonstances de la diffusion de cette legende”, Buletinul Monumentelor Istorice, nr. 4, 1972, pp. 25-42. ↩︎

12. V. Drăguț, „Legenda…”, pp. 27-30. ↩︎

13. Zsombor Jékely, „Narrative Structure of the Painted Cycle of a Hungarian Holy Ruler: The Legend of Saint Ladislas”, Hortus Artium Medievalium – Journal of the International Research Center for Late Antiquity and Middle Ages, Vol. 21, 2015, pp. 62-74. ↩︎

14. Ibidem, p. 62. Deși menționează numărul reprezentărilor, Z. Jékely nu face o repertoriere a acestora. ↩︎

15. V. Drăguț, „Legenda…”, pp. 27-30. ↩︎

16. D. Năstăsoiu, „Nouvelles…”, p. 6. ↩︎

17. Z. Jékely, „Narrative…”, p. 68. Autorul face referire la studiu dedicat portretului donatorilor în pictura murală din Regatul Maghiar: M. Jánó, „Donátor-ábrázolások a székelyföldi templomokban”, K. Tüdős S. (ed.), Kastélyok, udvarházak és lakóik a régi Székelyföldön – In memoriam Demény Lajos (1926-2010), Sfântu Gheorghe, 2013, pp. 280-287. ↩︎

18. G. László, A Szent László-legenda…, p. 78-80, apud D. Năstăsoiu, „Nouvelles…”, p. 8. ↩︎

19. D. Năstăsoiu, „Nouvelles…”, pp. 6-8. ↩︎

20. Béla Zsolt Szakács „Between Chronicle and Legend: Image Cycles of St Ladislas in Fourteenth-Century Hungarian Manuscripts”, Kooper, Erik (ed.), The Medieval Chronicle IV, Amsterdam – New York, 2006, p. 151 ↩︎

21. I. Gerát, „ Pictorial…”, p. 295. ↩︎

22. G. Klaniczay, Holy Rulers…, pp. 174-182 ↩︎

23. Conform identificării lui V. Drăguț, Chronicon Hungarorul reprezintă un prim moment al consemnării evenimentului. V. Drăguț, „Legenda…”, p. 21. ↩︎

24. V. Drăguț, „Legenda…”, pp. 27-30. ↩︎

25. I. Gerát, „Pictorial…”, pp. 293-307. Articolul deschide această problemă de interpretare și oferă o posibilă schemă a percepțiilor asupra Legendei. ↩︎

26. Ibidem, p. 297. ↩︎