5. Biserica "Sf. Nicolae" din Densuș, jud. Hunedoara

  • Raluca Ion, student, UNARTE București, Istoria și Teoria Artei
Fig. 1: Ansamblu S-V, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț

Descriere

Arhitectura ecleziastică din Hațeg cuprinde o lista foarte mare de monumente însă cele mai vechi biserici de piatră ale Hațegului sunt Densuș, Peșteana și Sântămăria-Orlea. Acestea “sunt soluții constructive diferite care pledează pentru o ruptură netă față de o posibilă și preexistență arhitectură din lemn.”1

Biserica „Sfântul Nicolae” Densuș din este un lăcaș de cult situat în vestul Hațegului în județul Hunedoara. Este construită pe ruinele unui vechi templu păgân de pe o terasă situată pe malul stâng al râului Densuș, în apropiere de drumul roman care lega Drobeta de Porolissum. Din 1991 este pe lista de monumente propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO.

“Opiniile privind vechimea monumentului de la Densuș variază între limite foarte largi. Cercetările arheologice întreprinse în urmă cu peste două decenii, prilejuite de ultima restaurare a bisericii, nu au fost încă valorificate prin publicare, astfel încât suntem în continuare dependenți de informațiile care pot fi culese din documente și de observațiile care stau la îndemână prin cercetarea zidurilor”2

Monumentul hațegan are o vastă bibliografie și un număr impresionant de interpretări. Mai mult, monumentul istoric de la Densuș posedă unele dintre cele mai bune relevee de arhitectură pe care le cunoaștem pentru monumentele hațegane.3

Primele știri despre biserică de la Densuș, însoțite de schițe desenate în anul 1767, ne parvin dintr-o publicație a lui Hohenhausen care este de părere că la origine biserica a fost un monument păgân, un posibil templu roman al zeului Marte. Teza fost confirmată în mod indirect și de către istoricul de artă Virgil Vătășianu care consideră că datarea cea mai verosimilă a bisericii pare a fi ultimul sfert al secolului al XIII-lea.4 În 1856 Aron Densușianu scrie despre biserica în cauză, considerând-o a fi un mausoleu al generalului roman Longinus. De asemenea, primul român care a scris despre biserica din Densuș, vicarul greco-catolic Ștefan Moldovan, adopta aceeași opinie.5 În 1847 a fost lansată o altă supoziție si anume că care biserica ar fi fost ridicată de goți.

Pe lângă scrierile mai vechi, bisericii i se dedică un număr însemnat de pagini în cărțile istoricilor români precum Vasile Drăguț6, Virgil Vătășianu7, Radu Popa8, Adrian Andrei Rusu.9 A. A. Rusu critică astfel istoriografia: “Chiar și după ce s-a dovedit că nu poate fi vorba despre un monument roman refolosit, istoriografia românească s-a obstinat să se complacă cu această origine, până astăzi.”10

Biserica din Densuș nu are un stil arhitectonic ușor de definit deoarece prezintă caracteristici specifice mai multor epoci. Ea este o biserică romanică tipică, a fost catalogată astfel fiindcă e contemporană fazei romanice târzii din Transilvania. Biserica este rezultatul unor conglomerări stilistice și al unor reflexe de arhitectură antică pe un plan bizantin, adaptat sistemului unei elevații arhitectonice a romanicului târziu transilvănean și formelor decorative ale clădirilor băștinașe de lemn.11

Biserica din Densuș este construită folosindu-se blocuri de piatră care s-au putut găsi prin apropierea dealului pe care este așezată. Mulți istorici de artă sugerează că pietrele sunt aduse din fosta capitală romană a Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa care se află în apropiere. Însă Adrian Andrei Rusu este de părere că: “Bisericile de piatră au folosit aproape fără excepție, material de construcție roman, recoltat din ruinele aflate în toate colțurile districtului. […]; Ar fi, în opinia noastră, de neocolit opinia potrivit căreia aglomerarea ruinelor romane din Hațeg au fost stimulative pentru constructorii medievali; niciodată nu s-au folosit însă ca temelii pentru construcții noi, aproape întotdeauna numai cu rosturi de “cariere”.[…] este aberant să se considere că mulțimea epigrafelor și a pietrelor sculpturale române descoperite în preajma unor biserici medieval a fost originară numai de la Sarmizegetusa.”12

Acest conglomerat arhitectonic se compune din piatră de talie, piatră brută de carieră în formă de plăci, “din blocuri mari ecarisate, parte din marmură, parte din calcar și gresie, din fusuri și baze de coloane, din lespezi de la porți, țevi de canalizare și altare votive cu inscripții, la care se adaugă apoi completări din piatră brută, extrasă probabil în apropiere, și cărămizi pentru friză ornamentală."13 Materialele de construcție nu au fost uniform utilizate, ci anume părți ale clădirii cuprind mai multa piatră de talie (naosul și diaconiconul) iar altele aproape în exclusivitate din piatră brută (absida, tinda și coridorul).

În ceea ce privește planului bisericii din Densuș acest monument se înfățișează ca având un plan pătrat, cu o turlă în centru, și o absidă semicirculară. Unii autori consideră că acest plan este o adaptare a unei biserici bizantine de tip central macedonean, cu plan in cruce greacă14.

Problema care a dat mari bătăi de cap istoricilor a fost și este mâna de lucru a primului meșter ce a dat viață bisericii. Această problemă a găsit două posibile soluții care se contrazic. Virgil Vătășianu susține că: “Elevația prezintă însă amănunte care denotă că meșterul din Densuș nu a văzut niciodată o biserică de acest tip”15 ( biserică bizantină de tip central macedonean). El afirmă că sistemul de boltire, compus dintr-o boltă de sprijin în formă aproximativă de sfert de cilindru si dispusă în jurul traveei centrale este o soluție de stabilitate cu totul diferită de sistemul bolților tipice pentru planul în cruce greacă.16

În opoziție se află părerea lui Vasile Drăguț care consideră că meșterul Ștefan de la Densuș a călătorit pe o arie geografică care acoperea țările românești extracarpatice. Prin urmare, meșterul era familiarizat cu arhitectura in cruce greacă înscrisă. Un argument satisfăcător in acest sens se găsește la Adrian Andrei Rusu care afirmă: “ La sfârșitul secolului al XIII-lea, meșterul constructor de la Densuș demonstra faptul că era în relație cu ceea ce se construise în afara Hațegului. Modelul catolic de la Sântămăria-Orlea, cu forma specifică a acoperișului, nu a fost singurul pentru el. Alinierea coloanelor romane refolosite, indică cu precizie faptul că rolul contraforților era deja cunoscut, chiar dacă ele nu au avut vreun rost funcțional la Densuș. Or, nicăieri, în Hațegul contemporan, meșterul nu avea unde să observe contraforți.”17

Nucleul monumentului este reprezentat de naosul de plan aproape pătrat (6,40 x 6,25 m), însă cu colțurile interioare rotunjite. Naosul are o suprafață de 30m2, ceea ce evidențiază caracterul de capela de curte pe care l-a avut monumental inițial.18 De remarcat ar fi că axa longitudinală a acestei biserici nu e pe direcția vest-est, ci mai degrabă pe direcția sud-nord, deși nu corespunde exact nici acesteia. Și in legătură cu acest lucru părerile sunt împărțite. Virgil Vătășianu susține idea conform căreia terenul s-a opus unei orientări exacte deoarece colina pe care este amplasată biserica are un platou foarte redus.19 Pe altă parte Radu Popa și Adrian Andrei Rusu sunt de părere că această deviere a axei este rezultatul reluării unui monument vechi și că o fundație romană nu ar fi putut fi construită, într-o manieră atât de neglijentă.20

Naosul are pe latura sud-estică și sud-vestică câte două ferestre rotunde și mici, iar în peretele nordic trei ferestre cioplite în formă de fante înguste și cu închideri cu vagi reminiscențe gotice. Acestea au fost dublate, în partea superioară a pereților, de alte luminatoare care nu sunt altceva decât piese romane de canalizare, reutilizate.21

În centrul naosului, se află patru stâlpi masivi de formă rectangulara, care sunt legați între ei prin arcuri supraînălțate, nefiind însă legați și de pereții exteriori, cum ar fi corespunzător logicii arhitectonice. Stâlpii sunt compuși din câte două pietre funerare de mari dimensiuni prevăzute cu inscripții, unul dintre aceștia prezentând inscripția “Longinus Maximus”, care a fost interpretată drept dovadă că biserica a fost cândva mausoleul generalului roman Longinus.22

În jurul acestora se formează un fel de coridor boltit cu sfert de cerc, o boltă pornind din pereții exteriori spre centru. Pe acești stâlpi se sprijină o turlă înaltă, având baza pătrată și un tambur care străpunge la mijloc sistemul de boltire al naosului. Turla are în interior patru secțiuni distincte. Trei niveluri sunt vizibile dinspre exterior, cu retrageri bine marcate și goluri de ferestre în dispunere tipică pentru turnurile romanice. Ultimul nivel al turlei are ferestre grupate perechi, fată în față, pe frontoanele triunghiulare care constituie baza acoperișului.23 Naosului i s-a adăugat o absidă semicirculară (lată de 5,5 m și lungă de 4 m), unde se află masa altarului alcătuită din bucăți de piatră romană. Materialul de construcție al altarului se diferențiază de cel al navei, probabil din necesitatea folosirii unei pietre mai mărunte care să permită realizarea mai ușoară a curburilor.24 “Poziționarea sa în economia spațiului interior, respectiv dezaxat, către sud, este pentru noi dovada cea mai relevantă pentru faptul că el a fost inițial racordat la un iconostas cu doar două uși. Prin cea de sud, masa altarului urma să fie văzută de către enoriașii aflați în navă.”25

“Lipsa de simetrie între cei patru stâlpi pe care se sprijină turla și deschiderea dinspre altar, ca și adăugarea cert ulterioară a celor opt coloane cu rol de contraforturi, pe laturile exterioare ale navei și care par a fi servit consolidării monumentului cu prilejul unor transformări în care include actualele părți superioare ale bisericii, pledează pentru o datare mai târzie a turlei și a cornișei navei. Rezolvarea acestui semn de întrebare are o deosebită importantă deoarece decorul din cărămizi dispuse în zig-zag, așa numită «friză lombardă», care încălzește cromatic paramentele fiind dispus la limita superioară a pereților navei și la articulațiile volumelor turlei centrale, are în Țara Hațegului o datare destul de strânsă. El apare la biserica parohială de la Sântămăria-Orlea, monument romanic târziu, datat pe bună dreptate în deceniul 1270-1280. Cu alte cuvinte, dacă respectivul decor este la Densuș de la începuturile monumentului, atunci el ar pleda pentru datarea acestuia către sfârșitul secolului al XIII-lea.”26

Pe latura de sud a absidei se păstrează o încăpere( circa 3,80 x 3,80 x 1,30 m) zidită în blocuri mari de piatră ecarisată și acoperită cu o boltă cilindrică de piatră pe console.27 Această încăpere seamănă ca localizare și posibilitate de utilizare, cu o sacristie dintr-o biserică de rit latin fie cu un diaconicon sau veșmântar dintr-o biserică ortodoxă. În urma cercetărilor arheologice s-a descoperit faptul că straturile interioare ale acestei încăperi, deși puternic răvășite în cursul secolului al XVIII-lea, nu au nici un fel de urme de oseminte umane, ceea ce demonstrează că nu au fost folosită pentru înhumări și nici nu a fost așezată peste morminte preexistente.28 De asemenea, fundația încăperii este puțin mai adâncă și se adoseaza fundației altarului, ceea ce conduce la concluzia că diaconiconul a fost ridicat mai târziu decât biserica. Acesta avea doar o fereastră mică pe latură de vest, care a fost astupată atunci când s-a construit al doilea adaos al sanctuarului, un pronaos care avea un coridor paralel cu latura de sud a bisericii. “Tinda sau pronaosul avusese două intrări: una pe latura de vest, acum astupată, alta pe latura de sud, unde zidul lipsește cu desăvârșire, însă săpăturile au scos la iveală un rest din ambrazură și urmele treptelor."29 Radu Popa este de părere că diaconiconul și pronaosul marchează evoluția unor etape târzii de transformare a bisericii din Densuș dintr-o biserică de curte într-o biserică parohială.30 Cele două adaosuri au adus după sine și multe întrebări care nu își găsesc răspuns.

“Astăzi cele două componente ale bisericii nu comunică; iar cercetarea de parament nu a specificat vreodată dacă a existat acolo, cândva o ușă. De altfel[…] dacă altarul a funcționat inițial fără aceste adaosuri, atunci nu era normal ca ferestrele lui să fi fost așezate pe latură de nord, ori numai pe acea latură.[…] ori ferestrele de pe latura de sud au fost astupate, ori întregul perete a fost modificat în așa fel încât urmele ferestrelor nu au mai fost observate. Dacă mai asociem această observație la aceea potrivit căreia fereastra din jumătatea de sud a altarului, nu a fost simetrică cu cea din nord, fiind plasată dincolo de limita de est a diaconiconului, iar friza zigzagată de sub cornișa șarpantei altarului se oprește tot în dreptul diaconiconului, începem deja să ne convingem că ori întreaga cronologie care ne-a fost propusă pentru succesiunea bisericii și anexele ei sunt incorecte, ori admitem un șantier de refaceri, care a funcționat concomitent cu acela al construcției diaconiconului.”31

Între elementele decorative ale zidurilor, mai sunt de menționat cele două capiteluri corintice, inversate, de la baza celui de-al doilea nivel al turlei, pe colțurile de nord-est și sud-est și cei doi lei de pe acoperișul absidei.

Friza în formă de trapez din peretele sud-vestic al bisericii păstrează încă câteva urme de pictură. Sub ea se află ușa de intrare constituită din blocuri mari de piatră, iar drept lintou e folosit un bloc de marmură albă care fusese o piatră de mormânt. Se speculează faptul că acest lintel a apărut în urma unor reparații din anii 1890, conduse de arhitectul Moller Istvan.32 De asemenea, din materialul documentar lăsat de Hohenhausen putem vedea că lintelul nu are nici o lespede cu cruce și că deasupra se remarcă niște orificii care nu mai există în prezent.33 Se observă doar pictura frizei care înfățișează icoana de hram. Tot în această perioadă ar fi apărut și coiful piramidal al turnului.

În exteriorul bisericii, putem observa că pe latura de nord se găsesc trei coloane, situate la distante aproximativ egale (3, respectiv 2,5 m). O a patra coloană se păstrează lângă colțul de sud-vest. Pe aceeași latură se distinge un fals capitel care sugerează prezența unei a cincea coloane, astăzi dispărută.34 Câteva cercetări arheologice au descoperit că sub plinta unei baze de coloană exterioară se află un mormânt, ceea ce a dovedit faptul că așezarea coloanelor s-a petrecut mai târziu.35

Starea bisericii mărturisește fără înconjur că a suferit multe restaurări și refaceri. Cercetările efectuate de specialiștii Direcției monumentelor istorice, cu prilejul lucrărilor de restaurare (1961-1962), au făcut posibilă stabilirea a trei etape de construire (însă fără documente doveditoare). Aceștia au ajuns la concluzia ca aspectul primitiv al bisericii din Densuș constituie o primă etapă care se apropie foarte mult de aspectul bisericilor paleocreștine. Etapa a doua, către sfârșitul secolului al XIII-lea, cuprinde lucrări de reconstruire a bisericii: bolțile, turla, diaconiconul, chiliile de pe latura sud, cu materiale provenite din vestigiile unei așezări romane din apropiere. Distrugerile suferite de pe urma invaziei tătare, încă proaspete în memoria populației, au constitui un argument hotărâtor pentru înlocuirea șarpantelor de lemn și a învelitorilor ușor inflamabile, cu piatră. Învelitorile navei, altarului, diaconiconului, chiliilor, precum si învelitoarea turlei, așa cum s-a descoperit în urma înlăturării unor învelitori mai recente, au fost alcătuite din lespezi de piatră suprapuse. În etapa a treia s-a construit tinda. O inscripție în frescă, descoperită pe altarul votiv situat la partea de jos a pilei din stânga intrării în biserică, poartă ca dată anul 1445 și se referă la hramul bisericii. Cum hramul se așază în exterior, se presupune că la 1445 tinda nu era încă construită.36

Biserica “Sfântul Nicolae” din Densuș este una dintre cele mai controversate și în același timp impresionate monumente care se află pe teritoriul României. Din considerațiile prezentate sub formă de ipoteze, cea mai interesantă ar fi aceea că biserica veche din Densuș, anterioară arhitecturii romanice, ar data din secolul IV —VI, fiind astfel cea mai veche biserică cunoscută pe teritoriul Daciei din nordul Dunării.

Este posibil ca întrebările legate de acest monument istoric să nu își găsească niciodată un răspuns valid care să mulțumească în totalitate însă, prin originalitatea și misterul ei, biserica de la Densuș va rămâne deschisă interpretărilor și restaurărilor ce vor aduce un plus de istorie.

Fig. 2: Ansamblu S-V, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 3: Pictura din portal, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 4: Altar- detaliu teorie de sfinti, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 5: Altar-teorie de sfinti, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 6: Chenar decorativ, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 7: Detaliu pictura altar, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 8: Detaliu pictura altar, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 9: Piatra de mormant-stalp N-V, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 10: Pictura de pe peretele de N-E- Sfant taumaturg, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 11: Pictura din altar, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 12: Pictura din altar, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț
Fig. 13: Pictura din altar S, sec. XIII-XV, Arhiva Drăguț

Bibliografie

Drăguț, Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Mălinaș, Ioan Marin, La umbra Sarmizegetusei Romane, Basilica din Densuș, Reflexii istorice și liturgice inspirate de o carte tipărită la Viena în 1775, Viena, Ed. Mihai Eminescu, Oradea, 1997, p. 152

Popa, Radu, “Viața bisericească a romanilor din spațiul intracarpatic în secolele XII-XIII. Biserica din Densuș”, Studii si articole I, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2014, p.190

Rusu, Adrian Andrei, Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, p.147

Rusu, Adrian Andrei, “Biserica Sf. Nicolae și curtea nobiliară a Arceștilor de la Deansuș (jud. Hunedoara)”, Arheologia Medievală, Vol. VII, Ed. Institutul de Arheologie din Iași/Asociației Arheologilor Medieviști din România, 2008, p.124

Vătășianu, Virgil, Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara, Tip. “Cartea Românească” S.A., Cluj, 1930

Vătășianu, Virgil, Istoria artei feudale în Țările Romane: Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, Vol. 1, Ed. Academiei R.P.R, București, 1959, p.89

Notes


  1. Adrian Andrei Rusu, Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, p. 147. ↩︎

  2. Radu Popa, “Viața bisericească a romanilor din spațiul intracarpatic în secolele XII-XIII. Biserica din Densuș”, Studii si articole I, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2014, p. 190. ↩︎

  3. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 194. ↩︎

  4. Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în Țările Romane: Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, Vol. 1, Ed. Academiei R.P. R, București, 1959, p. 89. ↩︎

  5. Adrian Andrei Rusu, “Biserica Sf. Nicolae și curtea nobiliară a Arceștilor de la Deansuș (jud. Hunedoara)”, Arheologia Medievală, Vol.VII, Ed. Institutul de Arheologie din Iași/Asociației Arheologilor Medieviști din România, 2008, p. 124. ↩︎

  6. Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976. ↩︎

  7. Virgil Vătășianu, Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara, Tip. “Cartea Românească” S.A., Cluj, 1930; Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în Țările Romane, Vol.1, Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, Ed. Academiei R.P. R, București, 1959. ↩︎

  8. Radu Popa, “Viața bisericească a romanilor din spațiul intracarpatic în secolele XII-XIII. Biserica din Densuș”, Studii si articole I, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2014. ↩︎

  9. Adrian Andrei Rusu, Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997; Adrian Andrei Rusu, “Biserica Sf. Nicolae și curtea nobiliară a Arceștilor de la Deansuș (jud. Hunedoara)”, Arheologia Medievală, Vol. VII, Ed. Institutul de Arheologie din Iași/Asociației Arheologilor Medieviști din România, 2008. ↩︎

  10. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 192. ↩︎

  11. V. Vătășianu, Istoria artei feudale, p. 89. ↩︎

  12. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 148. ↩︎

  13. V. Vătășianu, Istoria artei feudale, p. 89. ↩︎

  14. V. Vătășianu, Istoria artei feudale, p. 89. ↩︎

  15. V. Vătășianu, Istoria artei feudale, p. 89. ↩︎

  16. V. Vătășianu,. Istoria artei feudale, p. 89. ↩︎

  17. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 154. ↩︎

  18. R. Popa, “Viața bisericească”, p. 190. ↩︎

  19. V. Vătășianu, Istoria artei feudale, p. 90. ↩︎

  20. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 19. ↩︎

  21. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 197. ↩︎

  22. Ioan Marin Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei Romane, Basilica din Densuș, Reflexii istorice și liturgice inspirate de o carte tipărită la Viena în 1775, Viena, Ed. Mihai Eminescu, Oradea, 1997, p. 152. ↩︎

  23. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 197. ↩︎

  24. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 194. ↩︎

  25. R. Popa, “Viața bisericească”, p. 138. ↩︎

  26. R. Popa, “Viața bisericească”, p. 191. ↩︎

  27. V. Vătășianu, Istoria artei feudale, p. 94. ↩︎

  28. A.A. Rusu, “Biserica Sf. Nicolae”, p. 140. ↩︎

  29. V. Vătășianu, Istoria artei feudale, p. 94. ↩︎

  30. R. Popa, “Viața bisericească”, p. 191. ↩︎

  31. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 198. ↩︎

  32. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 194. ↩︎

  33. A.A. Rusu, “Biserica Sf. Nicolae”, p. 125. ↩︎

  34. A. A. Rusu, Ctitori și biserici, p. 194. ↩︎

  35. A.A. Rusu, “Biserica Sf. Nicolae”, p. 180. ↩︎

  36. I.M. Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei, p. 70. ↩︎