7. Biserica Fortificată din Dârjiu

  • Marta Boceanu, student, UNARTE București, Istoria și Teoria Artei
Fig. 1: Sf. Ladislau, Richiș, 1419, Arhiva Drăguț

Descriere

Biserica fortificată din Dârjiu este o biserica unitariană construită începând cu secolul al XIII-lea și completată în secolul al XVI-lea. Înainte de Reformă, această biserică era catolică. Astăzi este monument protejat de UNESCO și este cunoscută pentru frescele sale.

Istoric

Biserica are la bază o veche bazilică romanică, cele mai vechi elemente datând din secolul al XIII-lea. Ridicarea edificiului actual a început în secolul al XIV-lea și s-a terminat în secolul al XV-lea. Fortificațiile au fost înălțate în secolul al XVI-lea și au în componența lor cinci bastioane, clopotnițe și ziduri de apărare din piatră. Forma actuală a bisericii datează din secolul al XV-lea, când a avut loc o extindere în stil gotic, prin construirea bolții în rețea pe console. Turnul bisericii, care se află la sud de biserica propriu–zisă, este cea mai veche componentă a sistemului de fortificații. Zidul bisericii slujea și ca apărare împotriva atacurilor otomane, însă nu este la fel de înalt ca cel al bisericilor fortificate săsești, deoarece satul în sine este amplasat la înălțime. Fortificația a fost terminată în anul 1530, ea având înglobată în structură spații de depozitare folosite de locuitorii satului, cum ar fi camerele de provizii, pentru cereale și pentru slănină. Un turn din fortificație este rezervat depozitării.

Arhitectură

Interiorul fortificației are o suprafață de 1852 metri pătrați, biserica aflându-se în mijlocul ei. Biserica prezintă o amprentă dreptunghiulară de 7,25 metri pe 28 metri, cu o înălțime medie de 15 metri, punctul cel mai înalt având 20 de metri. Curtea este închisă cu ziduri de 6 metri, care prezintă cinci bastioane, patru în colțuri și unul la jumătatea laturii de vest. Turnul de 40 de metri are tripla funcțiune de clopotniță, punct de observație și intrare în biserică. Biserica prezintă 17 contraforturi, specifice stilului gotic, iar dovadă a faptului ca biserica este nu numai un loc de rugăciune, dar și o fortificație, stau gurile pentru săgeți din partea superioară a navei. Bolțile cilindrice sunt decorate cu nervuri de piatră, terminate ori simplu, cum sunt cele din naos, ori cu figuri de copii, cum sunt cele din altar. În 1568 a fost adăugat un cafas, unde astăzi se află orga.

Fig. 2: Sf. Ladislau, Richiș, 1419, Arhiva Drăguț
Fig. 3: Sf. Ladislau, Richiș, 1419, Arhiva Drăguț

Pictură

Monumentul este cunoscut pentru pictura sa murală datând din anul 1419. Autorul acesteia este Paul din Ung, iar gustul lui pentru narațiune se remarcă în picturile realizate la Dârjiu. El aduce un aer renascentist în legenda regelui Ladislau, stilul său eclectic reunind deopotrivă goticul internațional cu elementele italienizante. Fondul picturilor este simplu, însă suprafața este tratată minuțios, imitând o tapiserie, influență a miniaturilor franceze de secol XIV. Istoricul de artă Vasile Drăguț scoate în evidență iscusința maestrului Paul din Ung – el este un „exponent al confluențelor […] cu mediul italiano-bizantin”, prin valoarea simbolică pe care o dă portretelor personajelor reprezentate (regele Ladislau, Kun, Sfântul Pavel), și prin reprezentarea amănunțită a costumelor acestora. Soldatul reprezentat lângă Sfântul Pavel în scena Drumul spre Damasc este chiar autoportretul maestrului Paul din Ung.

Ansamblul pictural prezintă două teme mari, redate pe peretele de nord și pe cel de sud al naosului. Pe peretele nordic este reprezentată uciderea lui Kun, regele cumanilor, în mai multe episoade (secvențe): fetele maghiare sunt robite de regele Kun (se observă că acestea sunt legate la mâini), regele Ladislau pleacă la luptă (Regele Ladislau este călărețul de pe calul alb, în costum cu tunică de plăci metalice, cămașă de zale, galon cu ornamente pătrate și diademă domnească asemănătoare cu cele ale voievozilor de la Curtea de Argeș. Aureola lui prezintă perle, iar inamicul său, regele Kun, se află pe calul roșu), regele Ladislau îl prinde pe Kun (regele maghiar îl apucă pe acesta de gât, „iar un ostaș așteaptă numai porunca pentru a ridica securea și a-l izbi”), Kun a fost ucis (Ladislau îl ține de păr) și Ladislau se odihnește (acesta își sprijină capul într-o mână, o femeie îl mângâie pe păr, iar în fundal se află un preot și un sfânt). Iconografia e simplă, câteva simboluri edificatoare fiind calul alb al domnitorului-erou (culoarea albă reprezentând personajul pozitiv al narațiunii), calul roșu al inamicului și costumele acestora. Costumul regelui Ladislau, amintind de vechile modele italiano-bizantine, sugerează datarea picturii în ultima perioadă de înflorire a cultului lui Ladislau.

Fig. 4: Sf. Ladislau, Richiș, 1419, Arhiva Drăguț
Fig. 5: Sf. Ladislau, Richiș, 1419, Arhiva Drăguț

Pe peretele sudic este reprezentat Apostolul Pavel pe drumul Damascului și Arhanghelul Mihail. Câteva secvențe ale acestui ansamblu sunt căderea apostolului în fața calului, când i se arată Iisus, Arhanghelul Mihail cu balanța sufletelor (tema Judecății de Apoi) și doi din cei trei Crai de la Răsărit mergând la peșteră. Pe steagul unuia dintre însoțitorii lui Pavel se află o inscripție cu numele meșterului, care conține și câteva cuvinte în latină ce au fost interpretate ca făcând trimitere la iubirea artistului pentru o „fată frumoasă” (pulcra puella). Explicația acestui fapt este influența Italiei prerenascentiste asupra Transilvaniei.

În articolul său „The Pillars of Medieval Hungarian State and Church”, Dragoș Năstăsoiu menționează frecvența reprezentărilor regelui sfânt Ladislau în bisericile maghiare de secol XIV-XV. El face o trecere în revistă a interpretărilor aduse reprezentărilor Regilor Sfinți ai Ungariei și posibilelor conotații politice ale acestora, considerând că diferențele de opinie dintre cercetători ar putea fi motivate de naționalitatea acestora (austriacă, ungară, română). Năstăsoiu explică faptul că regele Ladislau a fost canonizat ca protector al țării și al creștinismului împotriva invaziilor păgâne în perioada în care dinastia Angevină promova „dinastiile sfinte”, adică în secolul al XIV-lea. În vreme ce primele reprezentări ale regelui Ladislau îl arată pe acesta purtând un topor (biserici din Ungaria începutului secolului al XIV-lea), la Dârjiu acesta are ca armă un pumnal. Cronicile păstrate despre Ladislau (două legende care datează din secolul al XIII-lea) îl prezintă drept un rege cu toate atributele pe care Evul Mediu le considera necesare pentru figura unui erou: evlavios, generos și frumos. Dragoș Năstăsoiu punctează faptul că Ladislau a fost, de fapt, un rege uzurpator. Legendele conțin numeroase referințe la legenda lui David care îl omoară pe Goliat, ceea ce este explicabil pentru că David era modelul regelui medieval în acea perioadă. Prin asemănarea cu David și prin accentuarea calităților sale fizice se sugerează legitimitatea lui Ladislau la tronul Ungariei.

În biserica din Dârjiu se află și câteva pietre de mormânt datând din secolul al XV-lea. Majoritatea acestora aparțin familiei Petki: Mihail are ca emblemă un pelican, iar Ecaterina un cerb. Mormântul lui Ioan Petki, cancelar al Transilvaniei la începutul secolului al XVII-lea, care a murit în anul 1607, se află de asemenea la Dârjiu. Tot aici se află coroana cu flori de lalea, dăruită bisericii de Bartha Mihail și Dionisie Jutca.

Restaurări

Monumentul a fost restaurat sau modificat de numeroase ori, din secolul al XIII-lea până în zilele noastre: inițial construit ca o bazilică romanică în secolul al XIII-lea, a transformat într-o biserică gotică în secolul al XV-lea, iar fortificațiile au fost înălțate abia în secolul al XVI-lea. Biserica a fost reparată după cucerirea ei de către căpitanul lui Basta la începutul secolului al XVII-lea, apoi restaurată din cărămidă de cel puțin două ori și acoperită cu țiglă in 1788. Abia la finalul secolului al XIX-lea s-au descoperit frescele din 1419, în urma uneia dintre restaurări.

Bibliografie

Agrigoroaiei, Vladimir, „La fin de l’inscription peinte de Dârjiu (1419)”

Brătulescu, Victor, „Biserici întărite”, Biserici din Transilvania, nr. 3, 1936, p. 1-13

Drăguț, Vasile, Arta Gotică în Transilvania, Editura Meridiane, București, p. 226-230

Năstăsoiu, Dragoș, „The Pillars of Medieval Hungarian State and Church”, Matérialité et immatérialité dans l’église au Moyen Age, pp. 454-477

Țurcanu, Ion, Istoria românilor: Cu o privire mai largă asupra culturii, Editura Istros, Brăila, 2007, pp. 155-56

http://whc.unesco.org/

http://szekelyderzs.com/